Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot
fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu
am râvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai
bun decât mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la
acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să
ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atârnă când într-
o parte, când într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama.
În cazul nostru balanţa atârna în favoarea ta, lanţurile cu care mă
încătuşai erau mai puternice decât ale mele. De ce te-am judecat luându-
mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului
său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve
pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe când
noi, femeile, când iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încât nu
ne rămâne decât umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în
lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.
La fel s-a întâmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir
în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu
în neant.
Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci
bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de
puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o
născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri zîmbind
sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de
total, numai o singură dată în viaţă?
Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca
să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.
Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am
achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am
îndurat după aceea.
Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci
bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de
puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o
născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri zîmbind
sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de
total, numai o singură dată în viaţă?
Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca
să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.
Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am
achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am
îndurat după aceea.
